Ce îmi stăruie încă în minte este faptul că vineri seara (02.02.2007) un tren a stat 2 ore şi 30 de minute, un tren rapid, oprit undeva lângă Mogoşoaia, pe câmp.
Ca în legile lui Murphy, exact când aveam nevoie să merg la toaletă, trenul se opreşte brusc, ha ha… Era în jur de ora 20.00, mă aflam în trenul rapid care plecase din Constanţa la ora 15.53. La început, a fost cumva amuzant. Oamenii au început să glumească, să circule prin tren şi pe lângă tren. După o oră şi câteva minute, un alt tren s-a oprit lânga cel în care mă aflam… Plecase tot din Constanţa, aproape la o oră după cel de 15.53. Se împrăştiau deja zvonuri cum că ar fi o defecţiune tehnică, ba că nu avem pe ce linie să intrăm în gară, dar nimeni din partea CFR (măcar mecanicul sau oricine din personalul trenului) nu ne-a anunţat NIMIC. Oamenii îşi sunau prietenii, rudele, cunoştinţele pentru ca aceştia să sune în gară şi să întrebe ce se întâmplă. Chiar lângă mine era o doamnă care era informată din când în când prin telefon de fata ei care am înţeles că lucra la CFR… Apoi, oamenii începuseră să sune din nou să-şi roage aceiaşi prieteni, aceleaşi rude sau cunoştinţe să vină să îi ia cu maşina din Mogoşoaia care am înţeles că era "prin apropiere", la 1 km distanţă. Dupa asta, lumea a început să părăsească trenul, să plece…
Eram în acest tren oprit, nu ştiam exact unde sunt, şocată că NIMENI din personalul trenului nu anunţa NIMIC. Era deja foarte frig atât în tren cât şi afară. Normal că nu era căldură (doar era oprit trenul), oamenii se perindau pe la uşile deschise, făcând schimb de opinii, gânduri sau zvonuri cu persoanele din celălalt tren. Era din ce în ce mai frig, aveam nevoie să merg la toaletă, eram îngheţată, deja nu îmi mai simţeam picioarele în cizme. În plus, am început să simt o hemoragie internă datorată tot frigului, am bănuit… şi faptului că avusesem o intervenţie medicală miercuri (cauterizare chimică a vaginului). Mi-am zis că nu se poate, era ca în legile lui Murphy: "It can always get worst!".
Dacă iniţial doamna de lângă mine fusese informată de fata ei că în gară anunţaseră 20 de minute întârziere, ulterior i s-a spus că anunţaseră 100 de minute întârziere. Şi totuşi, nimeni din personalul trenului - adică personalul acestei faimoase companii CFR care achiziţionează trenuri noi – nu ne-a anunţat NIMIC. "În regulă", mi-am zis, "hai să o luăm uşor". Ies afară, privesc cerul şi îmi spun să nu mă blochez în faptul că îmi era din ce în ce mai frig, că nu îmi mai simţeam tălpile picioarelor în cizme, că aveam anumite dureri deja în corp.
Revenind la locul meu în tren, încep să vorbesc cu un tip care este scafandru profesionist, stabilit de câţiva ani în Norvegia. A filmat pentru Discovery porţiuni din Marea Moartă şi din Oceanul Indian. Ei bine, avea avion la ora 22.00, pe care l-a pierdut… Înainte de discuţia asta, au fost câteva momente amuzante, glume pe care le făceau oamenii. Mi-a placut mult când celălalt tren a oprit paralel cu cel în care mă aflam iar noi, cei care eram deja "opriţi" în loc de o oră, am început să le facem semne celor din trenul nou oprit, încercând să le spunem ceva de genul "Hei, nu vă faceţi griji sau speranţe mari! Noi stăm aici de o oră deja!". Iar ei se uitau ciudat la noi, parcă zicându-ne "Ce adunătură de nebuni puşi la un loc în trenul ăsta!", ha ha… Apoi, doua fete zăresc în celălalt tren o amică de-a lor, fuseseră colege în liceu. Încep ele să-i facă semne prin geam, însă amica lor se pare că nu le recunoştea căci se uita la ambele fete ca şi cum ar fi spus "Ce se întâmplă cu nebunele alea două?! Şi cine naiba or fi??". Eu, amuzată, mă alătur grupului celor două fete, încep să fac şi eu semne din mâini către amica lor, zicând "Hei, poate mă recunoaşte pe mine!". Un alt tip ni se alătură făcand semne din mâini şi el, dar scafandrul profesionist zice "Hai, mă, dă-o-ncolo! Nu vedeţi că e blondă!" Râsete, glume… dar dintr-o dată mă opresc. Mă întorc în scaunul meu, simţându-mă cumva tristă că nu pot rezolva altfel situaţia. Exista doar asteptarea şi încercarea de a ignora frigul, câteva dureri. Simţeam deja o uşoară ameţeală, era ora 21.30 seara şi mâncasem şi eu pe la 14.00 masa de prânz în Constanţa, cu gândul că ajung acasă în Bucureşti la 20.30 şi mănânc imediat, adică iau cina. Eram nemancată de 7 ore şi jumatate, iar restaurantul trenului avea doar Coca-Cola, Fanta, Sprite, Apă minerală şi cafea. Stând acolo, încercând să mă liniştesc, am început să am senzaţia că nu particip la toate astea, că sunt martor. Probabil datorită oboselii, posibil datorită ameţelii… Vedeam oamenii agitaţi, frustraţi, trişti, o tipă încerca cumva disperată să-i explice iubitului unde se află pentru ca el să vină să o ia cu maşina, un fost securist înjura partidul şi hotărârile partidului, apoi a trecut la cealaltă extremă, glumind diabolic şi zicându-ne, trecând printre rânduri "Ha, ha! Staţi liniştiţi, aici rămânem până mâine dimineaţă!". Wow, în ce lume mă aflu? Se fac iar glume despre legile din România, despre serviciile care lasă de dorit. Se fac referiri la ce s-a întâmplat în Japonia când un tren a întârziat 4 minute. Compania feroviară şi-a cerut scuze! Aşa ar fi normal într-o ţară civilizată.
Un amic care a fost recent în Barcelona mi-a povestit cum metroul a întârziat aproape 20 de minute, blocat undeva, cu călători în el. Din 2 în 2 minute (poate chiar mai des), mecanicul anunţa ce se întâmpla, ce demersuri se făceau pentru a rezolva situaţia, CERÂNDU-ŞI SCUZE în numele companiei pentru care lucra!
Mult aşteptatul miracol s-a întâmplat după două ore şi jumătate: trenul s-a pus în mişcare. Nu vă puteţi imagina bucuria oamenilor! Sâmbătă, a doua zi după "eveniment", mi-am cumpărat presa. Nimeni nu aflase nimic. Am aflat că nicio televiziune nu dăduse nimic pe post… De acum încolo îmi voi introduce în memoria telefonului mobil câteva numere de telefon din presă, măcar. Mi se pare incredibil că absolut nimeni nu a scris nimic despre acest incident.
Mă întreb acum, oare chiar facem parte din Uniunea Europeană?! Oare câţi oameni au pierdut atunci legături cu alte trenuri sau au pierdut avioane?... Era atât de greu sau este atât de bizar ca CFR-ul să îşi ceară scuze sau să informeze ce se întâmplă un tren întreg plin de oameni? Sau e mai normal să spunem "Ei, ce să-i faci, trăim în România!". Nici în Bulgaria nu m-am simţit tratată ca un animal. Nu-i nimic, "Zoe, fii bărbată!"... |
